Multe dintre sărbătorile românilor au rădăcini precreştine şi s-au impus la noi o dată cu instituirea administraţiei şi jurisdicţiei romane. În forme populare, ele au reuşit să supravieţuiască şi după răspândirea şi oficializarea creştinismului ca religie de stat.
Sărbătoarea Rusaliilor e legată de abundenţa vegetală a verii, motiv pentru care casele sunt împodobite cu ramuri verzi. În Imperiul roman, Rosalia era una dintre cele trei mari sărbători dedicate cultului morţilor şi a rămas, în perioada creştină, sărbătoarea depunerii de trandafiri pe morminte. În comunităţile arhaice maramureşene se mai păstrează credinţa potrivit căreia Rusaliile sunt zâne rele care pot să ia minţile oamenilor.
Zânele rele
Dintre toate sărbătorile populare, florale şi câmpeneşti, Sânzienele reprezintă, probabil, sărbătoarea cea mai cunoscută. Vechiul nume de Sânziana, pe care i l-a atribuit datina, este o denumire latină a Sanctei Diana. În mitologia românească, Sânzienele au devenit zâne rele şi tradiţia le-a atribuit ca zi de manifestare ziua Sfântului Ioan Botezătorul, 24 iunie. E ziua care marchează “înjumătăţirea anului”, când “nu mai cântă cucul şi soarele străluceşte mai frumos”.
În Maramureş, ziua de Sânziene e zi de ajun şi post. Atunci se culeg sânzienele, florile mărunte de culoare galbenă, frumos mirositoare, utilizate împotriva “durerilor de şale şi a umflăturilor”, dar şi alte plante “de leac”. Tot în această zi se culege şi mătrăguna, pe care fetele o purtau în sân, “ca să fie dragi la feciori”.
Întrucât Sânzienelor le sunt atribuite şi manifestări oraculare, în aceeaşi zi sunt atârnate peste noapte de straşina caselor flori de scaieţi, tunse de puf. Se crede că, după cât creşte puful până dimineaţa, se poate stabili “cantitatea” de noroc care îl va însoţi pe proprietarul casei în timpul anului. La 24 iunie, mănunchiuri de sânziene proaspet