Or, de ace(a)sta – adica de „abisul tulburat... al fiintei“, de intimitatea Profesorului, despre care scriam in finalul fragmentului precedent – nu ma puteam atinge. Dintr-o seama de cauze din ce in ce mai grave, oricum, dintr-un sir… indian de cauze prabusindu-se pe o panta agravanta, pina in fundul genunii. Pina la zero. Pina la zero-ul care eram. Si care, poate, mai sint inca, pe ici pe colo, prin partile esentiale. Si cum sa te atingi – ar suna formularea interogativa a primei cauze – de intimitatea Profesorului pe care-l respectai aproape neconditionat si sa-ti permiti sa scrii despre ea?

Cum sa comiti un asemenea act de indiscretie reprobabila, un asemenea sacrilegiu, cind pe-atunci aveai o parere proasta despre exhibarea intimitatii, ba si despre confesiunea ca atare, cind inca mai credeai cu tarie intr-o propozitie selectata deja in liceu de prietenul tau, probabil, pentru uzul propriei aedificatio de sine, din prozele lui Camus, pe care o stii inca pe de rost – „Un om pururea indiferent si insensibil atinge maretia minerala a unui peisaj“ – si al carei mesaj inca il resimteai ca pe principiul de baza al propriei tale aedificatio?

Cum, deci, sa te-atingi de vechea criza intima a fostului tau profesor, pe care-l mai si admirai ca pe un model absolut, ca pe Profesorul, cind ti se parea neavenit sa scrii despre intimitatea oricui altcuiva aflat in viata, iar despre a ta nici nu se punea problema sa vorbesti? Cum sa te-atingi de ea, cind aceasta criza se consumase demult, isi gasise rezolvarea existentiala si se transformase in literatura. Mai grav, cum sa comiti – chiar daca prin asurd ai fi-ndraznit – o asemenea impietate, sa redeschizi o rana veche si sa-l tulburi tocmai acum, cind Profesorul iti parea, de departe, intre toate personalitatile pe care le intilnisesi, ca a atins acmé-ul echilibrului dintre fond si forma: ba chiar ca este cea