Seful santierului de pe jumatatea nordica a Transfagarasanului, generalul Nicolae Mazilu, deapana amintiri din cei patru ani petrecuti pe cel mai inalt santier din tara. I-a ramas doar durerea ca titlul de Erou al Muncii Socialiste a incetat sa fie un motiv de mandrie.
Actualul general Nicolae Mazilu, acum in varsta de 68 de ani, a ajuns pe santierul Transfagarasanului la 20 ianuarie 1971. La vremea aceea era colonel, comandantul detasamentului pentru constructia tronsonului de Nord, cel mai dificil si lung de 35 de km. Troienele de zapada erau atat de inalte incat se putea sprijini cu cotul de varful stalpului de telegraf de la Balea. A intrebat atunci un batranel cand vine vara, nu stia ca acolo sus este iarna noua luni pe an, iar mosul i-a raspuns ironic ca soseste intr-o miercuri.
IMPORTANTA ARMATEI. O zi de lucru insemna mii de metri cubi de stanca dislocata si de sapaturi, zeci de metri cubi de ziduri de sustinere pentru care lucrau alte zeci de betoniere, vagoane de materiale de constructii si cisterne de carburanti descarcate in statiile CFR si transportate pe santier. Era un furnicar de oameni si de masini, "iar daca n-ar fi existat ordine si disciplina ar fi fost un dezastru", spune generalul, ferm convins ca daca drumul ar fi fost cladit doar de constructori civili ar fi durat zeci de ani.
EROI. Mazilu isi aduce aminte de un buldozer care s-a pravalit in prapastie si de soferul sau care a scapat printr-o minune: in cadere, s-a agatat de o creanga de brad. A stat acolo cateva ore pana au venit muncitorii sa-l scoata. L-au adus la nivelul pamantului cu tot cu creanga de brad, caci din cauza spaimei, mainile i se inclestasera pe lemn. In patru ani, generalul a pierdut 12 oameni, dintre care sase in avalanse de zapada.
MUNCA DE ROB. "A fost ca in razboi!", spune Mazilu. Inamicul era relieful stancos, framantat de pante abrupte si creste
