De ceva timp functioneaza o institutie a carei misiune este combaterea discriminarii.

Mananca bani de la buget. Dupa luni de coma, n-a reusit decat sa-si arate propriile limite si neintelegeri. Sunt primii pasi impiedicati pe covorul rosu al integrarii in etica europeana. Ca si alte institutii nascute din necesitatea de a bifa in agenda guvernului reusitele pe calea integrarii, Consiliul pentru combaterea discriminarii are de-a face cu o boala lunga a societatii romanesti. O boala pe care nu o poate vindeca decat atacandu-i radacinile. Radacinile sunt adanci si amare si e greu de crezut ca fara solidaritatea societatii civile s-ar putea face ceva. Mai toate cazurile de care s-a ocupat consiliul au de-a face putin sau deloc cu discriminarea. Si oricum, ca si in cazul coruptiei, marile discriminari asteapta inca sa fie cercetate de consiliu.

Sistemul de sanatate este, de pilda, profund discriminatoriu. Desi legea pensiilor private a fost multa vreme blocata in Parlament, exista sisteme paralele de asigurari de sanatate care acorda privilegii suplimentare unor categorii si asa favorizate. Acestea s-au bucurat nu doar de medici si de spitale mai bune, dar si de sisteme de compensare a medicamentelor mai eficiente. In timp ce Casa Nationala de Asigurari de Sanatate se gripase si cauta cu disperare bani sa acopere datoriile catre furnizori, institutiile cu pricina, justitia, armata, serviciile secrete, ministerul de interne se bucura de sisteme de sanatate imune la falimentul general. Nu mai vorbim despre discriminarea intre categoriile de varsta si de pregatire profesionala, care functioneaza conform unor legi nescrise, cand e vorba sa chemi un medic sa consulte acasa bolnavul netransportabil. Un efect colateral al discriminarii intre talpa tarii si elitele institutionale este acela ca banii colectati pentru sanatate au acoperit, ani de zile, tocmai neces