La 37 de ani, Filip Florian schimba sensul de „curgere“ al noului val de prozatori lansati in Colectia „Ego. Proza“ si inscrie literatura pe o noua orbita: una a scriiturii artiste, departe de fumurile autofictionale, o scriitura lucrata cu mize mult mai solide decit autenticitatea si expresivitatea nascuta din explorarea unor teritorii ramase in umbra din ratiuni istorice (sex, droguri, violenta – identificabile, nu-i asa, cu fata monstruoasa a capitalismului). De putine ori am mers cu ochii inchisi pe mina unui prozator, mai ales a unuia aflat la momentul debutului. De data aceasta, cu toate rezervele fata de o carte salutata unanim elogios in presa culturala (nu e ciudat ca tuturor le-a placut?), ma alatur celor care pariaza pe romanul Degete mici si pe autorul lui, care are in mod sigur ceva de spus in literatura viitorului apropiat.
Filip FLORIAN
Degete mici
Prefata de Simona Sora, Editura Polirom, Colectia „Ego. Proza“, Iasi, 2005, 238 p.
E riscant sa fii elogios inca din primele rinduri ale unei cronici de intimpinare. Vei fi suspectat de exaltare, cine stie, de parti-pris-uri, de subiectivitate excesiva in dauna verdictului critic lucid desprins dintr-o demonstratie rece, logica si neaparat complicata. Primele rinduri ale prefetei semnate de Simona Sora stau marturie ca formularea inca de la inceput a verdictului, cu o siguranta pe care ti-o da numai lucrul de valoare certa, nu ameninta in nici un fel coerenta demonstratiei critice in sine: „Imi este imposibil sa scriu despre romanul lui Filip Florian ca despre un debut, cu toata acea retorica a precautiei, cu mirarea reusitei din prima, cu predictii ticaite despre evolutia sa probabila“.
Intr-adevar, senzatia ca autorul ascunde precaut o opera in spatele geamului mat care-i inconjoara biografia (stim ca traieste si scrie la Sinaia, departe de lumea dezlantu