Discuţiile generate de comemorarea celor 15 ani scurşi de la mineriada din iunie 1990 au prilejuit şi o analiză aplicată a rolului pe care îl joacă mass-media în formarea percepţiilor. Într-una din zilele respective, la un post de radio avea loc o discuţie (moderată de una din semnăturile vecine în această revistă) asupra acelor nebuloase evenimente. Atenţia mi-a fost reţinută de lipsa oricărei umbre de îndoială dintr-o voce (de la Suceava, cred) care clama că principalii vinovaţi pentru nenorocirile de atunci sînt Coposu şi Doina Cornea. Repet, discuţia avea loc în iunie 2005, după ce toate (?) televiziunile proiectaseră în repetate rînduri imagini lămuritoare, după ce ziariştii cei mai respectaţi ai naţiunii explicaseră obstinat diferenţa dintre victime şi agresori. Întrebată de moderator de unde atîta siguranţă, doamna de la telefon a răspuns, mirată, că a văzut totul cu ochii ei - evident, la televizor. Că ştie sigur (tot de la televizor) că populaţia Bucureştiului a fost de altminteri mulţumită de corecţia aplicată turbulenţilor. Convingerile formate în urmă cu 15 ani s-au păstrat nealterate. Din păcate, discuţia a fost întreruptă abrupt (am simţit că prietenului nostru îi cam cedaseră nervii). Trebuie spus că doamna în cauză se exprima perfect articulat, fără fisuri logice. Situaţia îmi pare exemplară, demnă de pus într-un manual despre manipularea prin mass-media. Nu e nevoie (deşi, cine ştie?) să amintesc că "realitatea" pe care şi-o însuşise persoana respectivă este cea care era transmisă de toate mediile accesibile la acea vreme în oraşul bucovinean - Televiziunea română liberă era şi unică, România liberă, 22, Nu şi Baricada erau inexistente pe tarabele de ziare care alcătuiau germenii pieţei libere provinciale. Forţa de persuasiune era amplificată prin unicitatea mesajului. Realitatea secundă, cea văzută la televizor sau citită în ziarele cu liberă