* Zale, Chei verbale, Roton, 2005. Din cîte ştiu eu, emisiunile tip Virgil Vochină (& Isopescu) cu feluriţi răufăcători daţi în vileag şi trimişi după gratii au încetat de mult să ne mai mîngîie cu liniştitoarea lor prezenţă. În cazul în care vă întrebaţi totuşi de unde altundeva putea să apară citatul din titlu, am să vă scutesc de un cîrd de presupuneri inutile şi am să pun două puncte lămuritoare: albumul Chei verbale, piesa "Piedoni în trafic", ultima. Nota bene: pentru frumosul gest al băieţilor de la Zale nu mă aştept la aplauze, urale şi ovaţii, iar, în perspectiva (altminteri plauzibilă) ca vreo gazetă de perete să publice totul la rubrica "Aşa da", mă simt nevoit să îmi declin orice responsabilitate. Fac această precizare nu pentru că gazetele de perete nu ar fi îndreptăţite să semnaleze atitudinile cetăţeneşti pozitive, ci doar pentru că, atunci cînd vine vorba despre hip-hop, cîteva semne de întrebare nu au cu ce să strice. S-ar putea să sufăr de o idiosincrazie virală, dar există în mintea mea un blocaj care îmi interzice să asociez trupele de rap cu imaginea placidă şi gospodărească a unor cetăţeni de bine. S-ar putea ca obişnuinţa de a gîndi în felul ăsta să mă facă să ratez un album cu desăvîrşire original. Însă, dacă pînă la Zale mesajele cuminţi au fost subminate de limbajul coroziv, autoironie, subversivitate, declamări anarhice de felul "guvernele sînt corupte, hai să le dăm foc", Chei verbale este, îndrăznesc să spun, primul album 100% de bine din istoria rap-ului românesc. Ca să vă faceţi o idee, e cazul să vă spun că nu există melodie dintre cele 16 ale albumului în care să nu dai cu urechea de un îndemn înţelept, de un sentiment pacificator, milos, drăgăstos, cu frică de Dumnezeu sau chiar ecologist. Una peste alta, dacă laşi deoparte caterinca, şmecheria,
virulenţa, orgoliul şi neastîmpărul unui mesaj de hip-hop clasic nu mai e ne
