Intr-un numar mai vechi din "Memoria" descopar cateva pagini evocatoare ale preotului Tertulian Langa despre personalitatea monseniorului Vladimir Ghika. Pe langa multe amanunte uluitoare oferite cu generozitate de autor, exista si fragmente din gandirea monseniorului. Citez: "Si as dori ca inceputul acestei vesnicii sa fie insusi darul pe care-l folosesc. Incerc sa nu uit niciodata ca darurile pe care ni le daruieste Dumnezeu ne sunt incredintate pentru ca si noi la randul nostru sa le daruim. Revin: (si acum urmeaza partea cea mai interesanta) minunea este, ca si pe timpul lui Iisus, semnul vazut al trist de greu vazutelor prezente ale lui Dumnezeu in noi..." Initial, am neglijat aceste cuvinte, pe urma, atras parca de un magnet, mi-am dat seama ca intelepciunea si eficacitatea lor sunt atat de puternice incat trebuie citite si recitite, memorate, asimilate, topite in fiinta personala a fiecaruia ca acolo sa lucreze si intr-un tarziu - cine stie? - sa rodeasca. Sa le analizam metodic. Din capul locului se realizeaza identitatea intre planul temporal al Monseniorului, mijlocul veacului XX, si timpul primordial al Mantuitorului. Nici o scuza, asadar, ca acelea ar fi vremuri de odinioara in care eficienta minunii era alta si, deci, relatia oamenilor cu dumnezeirea de o cu totul alta factura. Suntem, asadar, in perfecta sincronie. Ce este atunci minunea? Un semn vazut - lucru, fireste, de la sine inteles - dar ce fel de semn? Daca minunea este exterioara, are aceasta calitate ce o face perceptibila multora tocmai fiindca la randul ei se subordoneaza prezentelor divine din noi insine. Numai ca acestea sunt foarte greu de perceput, atat de greu incat provocand o mare tristete, adica melancolie, ajung imperceptibile. Cu alte cuvinte, omul nu are acces la minune nici ca beneficiar, cu atat mai putin ca producator al ei, tocmai fiindca nu poate sa priveasca in el insusi