Campania electorală din Iran a fost o preocupare constantă a presei şi a cancelariilor occidentale: e o ţară-cheie pentru viitorul democratic al Orientului Mijlociu şi un conducător reformist, măcar în intenţii, ar fi putut face diferenţa; s-ar fi dovedit astfel că Republica Islamică se poate integra în sistemele de gîndire şi de acţiune ale vieţii moderne, că poate face mici concesii spre un fel de viaţă democratică şi, mai ales, că poate accepta tratativele în legătură cu reducerea potenţialului nuclear ameninţător pentru pacea din regiune şi nu numai. Ţară mare (peste 58 de milioane de locuitori, fără apă, dar cu mult petrol), Iranul este un element-cheie al politicii SUA în Orientul Mijlociu şi extragerea lui, pe căi paşnice, din "axa răului" i-ar asigura preşedintelui Bush un argument de forţă în faţa contestatarilor săi. De altfel, raportată la vremurile ayatollahului Khomeini, viaţa în Iran se relaxase, în anumite limite, ceea ce se putea observa în îmbrăcămintea femeilor, în apariţia şi multiplicarea antenelor satelit, în sentinţele mai binevoitoare date în procesele împotriva jurnaliştilor. Reformele modeste ale fostului preşedinte Khatami, căruia i s-a reproşat mereu că nu se distanţează radical de conservatori, îşi făcuseră drum nu atît în structurile statului islamic, supus încă strictelor reglementări impuse de consiliul clericilor condus de ayatollahul Khamenei, cît în mentalităţile oamenilor, mai deschişi către bucuriile vieţii decît pe vremea cînd se ţineau strict de legea lui Allah. Consiliul Gardienilor a eliminat din competiţie mulţi candidaţi reformişti, dar chiar candidaţii conservatori s-au putut face ascultaţi în măsura în care au adoptat limbajul reformist al democraţiei, al economiei libere, al participării femeilor şi tinerilor la viaţa politică. Părea că lupta se dă între Akbar Hashemi Rafsanjani, fost preşedinte conservator în anii