Linia de demarcatie dintre disidenta si colaborationismcu fosta Securitate nu poate fi usor stabilita.
O atesta dosarele unor cunoscuti scriitori, pentru care calitatea de urmarit sau de membru PCR, care nu putea fi recrutat ca orice informator, nu reprezinta neaparat un argument in apararea lor.
Mizind pe cunoasterea doar superficiala a regulilor care guvernau fosta Securitate, asistam parca la un concurs de emis teze privind definirea statutului de colaborator. Cel mai elocvent exemplu este cel al lui Eugen Uricaru, care, desi s-a plins ca scandalul „Udrea" a avut ratiuni electorale, s-a bucurat de o sustinere fenomenala din partea breslei.
Cu siguranta de sine, Nicolae Manolescu, de pilda, l-a aparat si a lansat, vorbind despre Udrea, termenul de „informator colectiv". Securistii si-or fi ris victoriosi in barba, vazind ca, dupa un deceniu si jumatate de la oficiala lor disparitie, publicului inca ii sint servite fabulatii, iar autoritatea expertilor din CNSAS este stirbita, cu aportul propriei conduceri.
Recoltarea de informatii putea fi facuta si fara a lasa vreo urma olografa. Asta s-a intimplat, cel mai adesea, in cazul membrilor PCR, despre care se considera, la vremea respectiva (eronat, fireste), ca, din oficiu, trebuie sa colaboreze cu Securitatea. Asta s-a intimplat si cu cei din mediul artistic si universitar.
Informatiile date de ei se regaseau nu in note informative scrise de ei insisi, ci in rapoarte redactate de ofiteri. Ii face asta mai putin informatori?
E adevarat, in practica, dupa cum au recunoscut deja fosti ofiteri, se luau foarte rar angajamente si unor membri de partid, mai ales celor cu caracter indoielnic, ca potential obiect de santaj si compromitere.
Insa, la fel de bine cum calitatea de membru PCR sau faptul ca o intreaga armata de securisti iti era pe urm
