În secolul al XIX-lea, femeile românce se aflau într-o stare de dependenţă morală şi materială absolută faţă de bărbat. Acesta putea să o certe sau să-i aplice diferite pedepse corporale. Valoarea unei femei – potrivit modelului oriental de care eram mai apropiaţi decât de cel vestic – se ridica la valoarea unui cal. Pentru femeia româncă, dar nu numai pentru ea, era o stare de semisclavie acceptată. Dar toate acestea sunt astăzi istorie. În mai puţin de 150 de ani lucrurile s-au schimbat foarte mult.

Poziţionarea geografică a Ţărilor Românilor s-a dovedit nefastă şi din punctul de vedere al mentalităţilor care au suferit serioase influenţe orientale. În secolul al XIX-lea, femeia româncă nu era cumpărată (ca la turci spre exemplu), dar se supunea intereselor grupului social din care făcea parte. Nu era exclusă din spaţiul public, dar activitatea ei era strict circumscrisă unui spaţiu anume. Trebuia să fie supusă şi blândă, să fie virgină şi aptă de a naşte. În acelaşi timp, tradiţia creştină cerea ca soţiile să nu-şi părăsească bărbaţii. Dacă era bătută de bărbat, femeia trebuia să suporte cu stoicism. Infidelitatea se raporta numai la femeie, la bărbaţi doar în anumite cazuri. Bărbatul era considerat adulter doar cu o femeie măritată, femeia în schimb în orice situaţie. Soţia nu se putea despărţi de bărbatul adulter, beţiv sau violent, în schimb bărbatul trebuia să-şi părăsească în mod necesar femeia păcătoasă. Biserica ortodoxă apăra valorile creştine, dar în acelaşi timp apăra şi poziţia prevalentă a bărbatului în raport cu femeia. De divorţ nu putea fi vorba, biserica îl acorda cu o foarte mare greutate şi doar în situaţii deosebite.

Bătaia ruptă din rai?

Bătăile conjugale în secolul al XIX-lea erau cât se poate de frecvente şi fireşti. Bărbatul trebuia să-şi manifeste poziţia de stăpân al familiei. O făcea şi pe această cale: administrarea d