Imi este teama ca a vorbi despre o miza sau un sens in cultura ar fi prea mult. De ce ar trebui sa existe vreun „sens“ in cultura? De ce sa cerem mize tocmai in cultura? Ce sensuri putem intrezari astazi in alte domenii, in legislatia noastra fiscala de pilda, unde nici nu apare o modificare ca imediat rasare alta contrara? Sau in cladirile haotice care „plombeaza“ si desfigureaza orasele? Ce mize au numeroasele greve care saracesc si mai mult o economie paupera si lipsita de randamente? Nici una. Inexistenta unor programe culturale minimale si eficiente, aspect asupra caruia profesorul Mircea Martin si altii au atras de mult atentia, fara sa existe cit de cit vreo reactie institutionala, face ca lipsa de sensuri culturale, adica, mai bine spus, de obiective sa fie evidenta.

E posibil insa ca aceasta lipsa de mize sa fie uneori benefica. Cei citiva tineri regizori care au reusit sa aduca succese internationale cinematografiei romane au facut-o impotriva „mizelor“ oficiale de acasa sau tocmai datorita lipsei acestora. Citiva scriitori romani, plecati de regula din tara, sint tradusi in numeroase limbi, in vreme ce „acasa“, in cel mai bun caz, asupra lor se mentine tacerea. O formatie camerala de exceptie, Cvartetul Belcea, se bucura de o buna recunoastere internationala, fara sa se sprijine pe „mizele“ lumii muzicale dimbovitene… Nu ascund asadar faptul ca, scriind acest raspuns, ma simt deja cuprins de teama in fata ideii ca ar putea sa existe anumite „mize“, „sensuri“, obiective culturale mai mult sau mai putin „oficiale“. Cine le-ar stabili si pe ce criterii? Un posibil obiectiv major ar fi, sa zicem, o cultura moderna, competitiva, buna de iesit „la export“. Or, ca si in cazul altor produse autohtone, nici cele culturale nu prea indeplinesc asemenea conditii. Cititorul roman cultivat, scria intr-un razvratit articol din Suplimentul de cultura tinarul