Dupa o conferinta reusita in fata unui amfiteatru plin, in perioada cind preda la University of Chicago, Mircea Eliade si-a notat in jurnal ca nici un roman nu s-a aflat in sala. Se pare ca, pentru el, acest detaliu avea o oarecare importanta. Ar fi trebuit sa conteze? E un demers academic dependent de audienta sau de receptarea in interiorul propriei culturi? O intrebare fireasca pentru fiecare dintre noi e daca putem produce bunuri culturale care sa intereseze pe cineva in afara culturii noastre.
Cred ca e foarte utila orice discutie/polemica/dezbatere despre identitatea romaneasca si caile ei de comunicare cu restul lumii, pentru ca aceasta identitate culturala s-a raportat si definit pina mai ieri numai in ansamblul de valori al natiunii politice. Acum, premizele sint pe cale sa se schimbe. Se stie putin, deocamdata, despre cultura pe care Romania o va produce in spatiul cultural nord-atlantic, unde, supusi unui flux de informatie mult mai intens decit cel pe care-l primeam acum un deceniu, fiecare dintre noi va avea toate ocaziile sa se simta minoritar. Sintem acasa oriunde in acest spatiu, pentru el producem si acolo ne cautam implinirea culturala. Judecatile de valoare nu mai sint emise doar de romani intre romani si, de altfel, e nefiresc sa se mai intimple asa. De la critica literara si pina la domeniile stiintifice, e din ce in ce mai putin important ce spun romanii despre romani, pentru ca, in general, e neinteresant ce se birfeste in familie. In anii saptezeci, Cioran nu a dorit sa prefateze un volum al unui poet de origine romana stabilit la Paris, argumentind ca un asemenea gest ar fi fost receptat drept un complot intre balcanici.
In lumea valaha de azi, insa, astfel de retineri sint rare: un nimeni provincial nu a ezitat sa scrie o intreaga carte despre „opera“ proteguitorului sau bucurestean, in semn de recunostinta pentru