Nu poate fi rost mai important al criticii decit sa trimita lumea la teatru. Daca, din cei ce citesc cronica, macar jumatate ajung in sala de spectacol, punctul a fost cistigat. Nu i-am inteles niciodata pe criticii care critica. Ori vor sa exhibe pure exercitii de stil (recunosc ca nu am nici un gust pentru goliciunea de informatie si idee), ori vor sa se descarce umoral (si pe cine intereseaza umorile lor?), ori, si mai rau, vor sa se achite pentru rafuieli personale. si aici deja sintem in jurisdictia imoralului: desi se intimpla atit de des, spatiul public n-ar trebui transformat in arena micilor meschinarii. O singura exceptie valideaza discursul raspicat, dar nu invectiva: sfinta convingere. Nu sint, recunosc, mare amatoare de polemici (n-as simti nici o lipsa daca genul ar disparea cu totul), dar cind ideea incinge si obsedeaza criticul, atunci bietului de el nu-i ramine decit s-o exprime. Oricite reactii ar stirni.

Altfel, sa se apuce de scris doar ca sa desfiinteze un spectacol mi se pare curata pierdere de timp. Iar circumstantele sint cu atit mai agravante daca obiectul criticii se refera la incercarile tinerilor. Nimic nu-l justifica pe criticul cu pretinsa experienta care, hirsit si cu sensibilitatea batatorita, rade primele cautari ale unui artist in virtutea miilor de spectacole pe care le-a vazut la viata lui (scuzati cliseul!). Nu stiu ce poate fi mai nociv decit ca entuziasmul de inceput al artistului sa se izbeasca de sastiseala cronicarului care a mestecat deja toate schemele teatrale existente, a mai scris si vreo doua carti (eventual de interviuri) si stie – superior (cine, daca nu el, detine Adevarul teatrului?!) – tot ce s-a facut vreodata pe scena.

Mai ales ca e la indemina sa faci analiza spectacolelor unor regizori ultracunoscuti, cu stilistica bine conturata de ani si ani, multipremiatii creatori ai tarii, despre