Andrei Plesu scria recent: „Ideologia e o forma de birocratizare a gindirii. Viul e obligat la regularitate mecanica, reflexia e inlocuita prin «adeziune» oarba“. Corect. Avem o interpretare ideologizanta. Cum procedam? Sorin Lavric incearca exorcizarea ideologiei dintr-o interpretare a operei noiciene de catre Alexandra Laignel-Lavastine. Maniera in care o face se apropie insa de cea a preotului Daniel Corogeanu. Dinte contra dinte si ochi pentru ochi? Sa vedem: exegeza e ochiul dracului!
Constantin Noica este unul dintre ginditorii romani importanti ai secolului al XX-lea. Nici „un mare ginditor“, nici „un ginditor traditionalist, inactual“. Citita in banalitatea ei, prima fraza poate lasa cititorul perplex. Citita in contextul luptelor de gherila dintre „noii“ si „vechii“ intelectuali, ea afirma o pozitie exterioara celor doua tabere, dar nu si neutra. Nu este vorba, la urma urmei, doar de receptarea actuala a lui Noica in spatiul romanesc.
Atita doar ca eseul lui Sorin Lavric, Arta de a arunca cu piatra in Noica, aparut in revista Idei in dialog (numerele din aprilie si mai), imi da ocazia unei reflectii pe marginea normelor pe care orice exegeza (sau, mai mult, discurs critic) ar trebui sa le respecte pentru a putea fi validat.
- Preliminarii
As vrea pentru inceput sa aduc argumente de autoritate in favoarea urmatoarelor ipoteze:
1. Actul exegetic nu presupune intelegerea esentei unui fenomen. Conform teoreticianului filolog Philip August Boeckh, exegeza nu difera mult de latinescul elocutio: a face inteligibil, a „traduce“, nu a „intelege“ un text. Aceasta operatiune presupune activarea unui set de criterii comune subiectului interpretant si destinatarilor interpretarii, cititorii. Stim ca despre acest set de criterii s-a discutat mult, de la, sa spunem, Ockham la pragmaticieni ai secolului al XX-lea ca Austin si Se
