Intr-un mare mic roman nu numai pentru copii, Micul Print il intreaba pe regele atotputernic al unei planete unde suveranul comanda pina si rasaritul soarelui, de unde stie cind sa dea ordinul care lumineaza planeta. Iar regele ii raspunde ca stie exact cind rasare soarele si, in general, e acolo ca sa serveasca si doar aparent sa conduca. In afara de o minunata parabola a regalitatii, fabula spune ceva si despre puterea de a dicta ceea ce se aranjeaza, oricum, de la sine. Sa nu ne facem iluzia ca, daca regele din povestea noastra ar inceta sa dea ordine, soarele n-ar mai rasari. Rolul lui e sa semnaleze, nu sa ordone. Iar daca nu stie de unde vine lumina, cu atit mai rau pentru el.
Cineva trebuie sa anunte intimplarile, astfel incit constiinta publica sa inregistreze evenimentele si sa le inscrie in istoria colectiva – dupa cum acelasi cineva se ingrijeste de memoria culturala a… planetei, daca e sa raminem in aceeasi parabola transparenta.
Acum citiva ani buni, intr-un simpozion al criticilor de teatru din diferite parti ale lumii, o tinara persoana din Romania se plingea ca, de fapt, criticul nu are nici o putere. Ca nu e ca in alte culturi, unde artistii se reped la cronica proaspata, scrisa sub imperiul clipei, in ziarul de larga circulatie care ii poate aduce artistului lacom de aprecieri consacrarea sau ratarea. Altcineva argumenta ca acel cronicar – si nu critic de teatru – e un fel de ziarist care, ca un ogar de vinatoare, se orienteaza dupa miros, fara sa aiba neaparat discernamintul si competenta pe care le solicitam din partea unuia care uzeaza de judecata critica.
De fapt, care sint atributele constante ale criticului de teatru, ceea ce il defineste, dincolo de a fi un arbitru al elegantei, asa cum sugereaza istoria cuvintului?
1. Are criticul dreptul sa-si aleaga subiectele sau trebuie sa scrie, in mod constant si