Planul Marshall, citat adesea ca sursă de inspiraţie, pentru a ajuta ţările sărace de a-şi depăşi starea de moment şi de a păşi pe calea expansiunii economice, a însemnat cedarea - timp de patru ani - a 1% din venitul naţional american. A fost suficient. În Africa - un continent a cărui sărăcie trezeşte adeseori îngrijorarea oamenilor lucizi, conştienţi de forţa acestei bombe cu posibil efect întîrziat - au fost cheltuite, sub formă de ajutor extern, în ultimii 40 de ani, deocamdată 450 de miliarde de dolari. Conferinţa celor 8 ţări bogate, prezidată de prim-ministrul britanic Tony Blair, începută miercuri, în Scoţia, la Gleneagles, îşi propune nu doar să anuleze datoriile ţărilor celor mai sărace, ci să impună o nouă concepţie despre ajutorul dat ţărilor sărace şi foarte sărace. În urmă cu cinci ani, după ce a studiat situaţia dintr-o mulţime de ţări, ONU a elaborat Proiectul Millennium care promitea acţiuni concrete şi adecvate pentru eradicarea sărăciei şi a foametei, pentru combaterea epidemiilor şi a degradării ecologice, pentru prelungirea duratei de viaţă şi a scăderii mortalităţii infantile. E greu de presupus că toate aceste obiective generoase pot fi aplicate potrivit pentru toate ţările, pentru toate colectivităţile, pentru cei aflaţi încă în conflicte de o cruzime greu de imaginat. După ce s-a ocupat mult timp de problemele ţărilor sărace, economistul Jeffrey Sachs susţine că Africa este atît de săracă încît e incapabilă să-şi declanşeze propria creştere. Acţiunea de ajutorare a continentului sărac se desfăşoară de peste 40 de ani, dar s-a dovedit că nici una dintre formulele aplicate pînă acum nu este eficientă: planurile generale de sprijin al guvernelor mai mult sau mai puţin liber alese eşuează din cauza corupţiei şi a ignoranţei. Din banii obţinuţi de la cei bogaţi, conducătorii celor săraci îşi construiesc statui din aur sau alte monumente meni