În pofida absenţelor mele diplomatice, mi-a ajuns de mult la ureche succesul de care se bucură Codul bunelor maniere astăzi, datorat dnei Aurelia Marinescu. După 10 ani de la apariţia cărţii (pe care editura Humanitas o denumeşte best-seller naţional) s-au vîndut 200.000 de exemplare, iar textul a fost mereu actualizat, pe măsura evoluţiilor şi respectiv involuţiilor din largul societăţii româneşti. Asta înseamnă, grosso modo, că 20.000 de compatrioţi cumpără anual această veritabilă biblie a convieţuirii şi că de trei ori pe atîţia interesaţi o consultă în familie. Am intrat în posesia ei, am citit-o pe sărite, dar cu reveniri insistente, şi am ajuns la concluzia că nu stau foarte rău (dacă mă gîndesc la faptul că majoritatea "regulilor" îmi erau cunoscute), dar nici nu prea mă pot lăuda, de vreme ce - aflat sub tirania improvizaţiei - evit sublinierea publică a normelor de curtoazie pe care cei din jurul meu le sfidează la tot pasul. Pomenita rezervă exprimă vulnerabilitatea celor care se trezesc în carcera indiferenţei generale şi presupun că numeroşi români au suportat frustrări de acest ordin. Reţinerea faţă de bănuita vexare a necioplitului cu care eşti zilnic forţat să "interacţionezi" are într-adevăr un efect paralizant. Preferi să taci, pentru a nu-ţi răni interlocutorul neinspirat. Speri că următorul va fi mai fin, că te vei regăsi, graţie lui, în compania "normală" după care tînjeşti, dar pe care "tranziţia" (cu toate aluviunile ei respingătoare) ţi-o refuză cel mai adesea. Evident, patologia bunelor maniere nu are leacuri univoce sau remedii imperative. O infracţiune este (sau cel puţin "riscă" să fie) pedepsită legal. O eroare profesională atrage sancţiuni atîta timp cît provoacă urmări frapante. Diferenţa dintre codul penal şi codul bunelor maniere măsoară ecartul dintre legea scrisă şi cutumă sau distanţa dintre imperativ şi convenţie . Mă număr