Cînd m-am apucat să lucrez, împreună cu regizorul Tudor Giurgiu, la adaptarea cinematografică a romanului meu de debut, Legături bolnăvicioase - şi asta s-a întîmplat acum doi ani şi ceva - nici prin cap nu mi-a trecut că la sfîrşitul acestei perioade voi ajunge probabil foarte sceptică, aproape neîncrezătoare în şansele unei arte de a-şi depăşi limitele propriului limbaj şi de a-l putea traduce într-un alt limbaj, măcar la fel de fermecător. Pun asta pe seama naivităţii mele de modă veche, simbolistă, pe care o mai împărtăşesc cu siguranţă şi alţii, cum că artele îşi corespund şi că, dacă eşti convingător atunci cînd vorbeşti în română, o poţi face la fel de bine şi-n chineză. Acestei naivităţi i se adaugă iluzia că literatura are aceleaşi premise ca şi cinematografia (că doar arte-s amîndouă!). Numai că, riscînd să-i supăr pe creatorii de film şi, mai mult, chiar pe bunul meu prieten Leo (deşi, în ceea ce-l priveşte, am mărunta consolare că e plecat din ţară şi că, poate, nu va citi tocmai acest număr), îmi voi lua libertatea ca, la acest început de surogat de making of, să emit cîteva cugetări în legătură cu deosebirile - esenţiale - dintre literatură şi film şi, în speţă, dintre cartea mea şi premisele ei, pe de o parte, şi scenariul pe care am încercat să-l scriu după această carte care se înstrăina de mine pe zi ce avansam în hăţişurile scenaristice, pe de alta. Iată, deci, că în doi ani am ajuns să cred că, în vreme ce literatura e o artă puristă, hiperconştientă de istoria ei şi de locurile comune, accidentate, pe care trebuie să le evite sau să le confrunte, pretenţioasă cu limbajul pe care îl foloseşte, atît de uzat, aşadar, o artă care rămîne elitistă şi consumată de un număr destul de redus de oameni, filmul - şi mă refer la filmul de autor şi nu la producţiile hollywoodiene pe care le urmărim duminică seara - rămîne un tip de artă mai degrabă de g