IN MEMORIA LUI VLADUT Amintirea mea despre Bucurestiul studentiei era una... boema, ca a oricarui fost student despre orasul in care si-a petrecut cei mai frumosi ani. Se stersesera de mult micile neplaceri enervante legate de transportul in comun.
Nu-mi mai aminteam de alergatul dupa autobuz iarna prin frig si zapada care se termina cu inchiderea usii in nas. Nu voiam sa-mi amintesc de faptul ca, dupa ce soferul avea placerea sa plece ranjind pe sub mustati si foarte mandru de el ca a mai tras clapa catorva persoane, inghetam asteptand jumatate de ora venirea altui autobuz.
Uitasem ca am alergat in plina iarna - dupa ultimul troleu aflat la capat de linie si soferul dupa ce ne-a vazut a dat bir cu fugitii lasandu-ne cu ochii-n stele si ca a trebuit sa mergem pe jos pana la gara tocmai din capatul Drumului Taberei... Toate acestea ca si multe alte mizerii pe care le faceau unii angajati ai RATB-ului le uitasem! Insa trebuia sa revin in Bucuresti dupa 7 ani - sa-mi amintesc... sa vad ca nu s-a schimbat nimic!
Il invidiez pe Arghezi care a avut sansa sa parcurga Bucurestii intr-o plimbare facuta cu... bastonul. Este mai sigur si, cu siguranta, mult mai putin frustrant.
Am fost smulsa cu brutalitate din visare de un grup impresionant de flacai care si-au gasit o ocupatie "onorabila" din a sari pe oamenii onesti care nu composteaza biletul de pe scara autobuzului. M-am urcat in autobuz cu mainile ocupate. Am vrut sa ma asez pe un scaun, dar am observat o persoana in etate si i-am cedat locul. Sa nu cumva sa va imaginati ca gasca de tineri zdraveni imbracati in bleu a schitat vreo intentie sa ofere locul acelei persoane! Nicidecum! Stateau toti tolaniti pe scaunele din autobuz... si erau multi...!
Mi-am eliberat mainile, timp in care era sa cad de cateva ori deoarece stiti si dumneavoastra cum sunt transportati sacii de cartofi. Nu trebuie sa
