La Londra, 7 iulie 2005 n-a fost o surpriza. Vorba unui supravietuitor, cu fata plina de singe si funingine : „Ni s-a tot spus ca o sa se intimple si s-a intimplat“. Nu mai departe de Craciun, fostul sef al Politiei Metropolitane avertiza ca intrebarea nu e „daca se va intimpla“, ci „cind ?“. „De ce ?“ Aceasta e acum intrebarea, cu sinistrul bilant in fata. Cu imaginile familiilor distruse umplind micile ecrane si paginile ziarelor, mame, tati, copii, soti, sotii, frati, surori care isi pling mortii, vinovati de un singur lucru: ca au luat joi dimineata metroul sau autobuzul ca sa mearga la serviciu. Si mai e, evident, o intrebare : „Cum pot fi opriti ?“ Nu daca, nu cind. „Cum?“.

Daca au sperat cumva repetarea Modelului Spaniol – teroristii s-au inselat. Masacrul de la Madrid a fost cauza directa a inlocuirii la putere a dreptei lui Aznar cu stinga lui Zapatero. Care Zapatero a retras mintenas trupele spaniole din Irak. Al doilea lucru pe care l-a facut a fost legalizarea casatoriilor homosexuale, dar asta e alta poveste (desi nu chiar lipsita de legatura). Marea Britanie nu e Spania. Tony Blair nu e Zapatero. Iar Londra nu e Madrid.

Din nefericire, Londra a mai cunoscut teroarea, adusa de bombele lui Hitler si de bombele IRA. Britanicii nu s-au plecat atunci si n-o vor face nici acum.

Cine se indoieste ar fi trebuit sa fie duminica, la trei zile dupa masacru, in Parcul Saint James, pe Mall si in fata Palatului Buckhingham. Printre sutele de mii de oameni care au indurat ore intregi un soare crincen ca sa isi ovationeze Regina, dar mai ales printre sutele de eroi care acum 60 de ani le-au adus victoria in cel de-al doilea razboi mondial. Citi mai traiesc, veteranii au vrut sa fie acolo. Impovarati de ani, subreziti de boli, si-au indreptat spinarile si au defilat impecabil, cu piepturile pline de medalii. Si, cind unul, cind altul, au facut