În aceste zile, Roma a trăit sub semnul celei de-a şaptea arte. între 28 mai şi 5 iunie, somptuosul Palazzo Venezia a fost gazda celei de-a doua ediţii a Festivalului Internaţional de Film documentar de artă. Deschis publicului larg, el a reprezentat un prilej de confruntare a 250 de pelicule provenind din 22 de ţări. Am putut totuşi "să prind" documentarul Cu Michelangelo, realizat în 2005 de Erica Antonioni, soţia realizatorului lui Blow Up. Un film în care aproape nu se vorbeşte. Se priveşte. Portret inedit al celui ce a marcat arta cinematografică a secolului XX, văzut însă prin prisma unei activităţi mai puţin cunoscute: aceea de pictor.
La cei aproape 94 de ani, Antonioni continuă să creeze. De mai mulţi ani realizează pânze ce transmit frumuseţea frustă a culorilor, surprinse într-un personal dans abstract. într-una din seri, l-am remarcat pe cel căruia îi fusese dedicat filmul, venit să revadă pelicula al cărui principal personaj era. Stătea într-un scaun pe rotile, foarte aproape de ecran, privind jocul imaginilor, privindu-se pe sine. Poate şi în sine. în timpul proiecţiei, capul i-a căzut de câteva ori într-o parte: vârsta, oboseala... Imaginile simultane ale lui Antonioni în sală şi pe ecran m-au făcut să mă gândesc la triumful spiritului asupra materiei, a creaţiei ce învinge biologicul.
Cu un an în urmă, la Festivalul International al Filmului de la Cannes, fusese prezentat cu mult succes scurtmetrajul artistic Privirea lui Michelangelo. Un film de numai 13 minute în care realizatorul său, Michelangelo Antonioni, priveşte cu candoarea şi curiozitatea unui copil celebrul Moise al altui Michelangelo, geniul renascentist. Sculptura, aflată în biserica San Pietro in Vincoli din Roma a fost restaurată, împreună cu întreg complexul monumental care o încorporează, după o muncă de patru ani. Iar scurtmetrajul a fost realiza
