Putem vorbi despre o geografie a dinamicii economice care se dualizeaza pe doua axe; avem o fractionare inauntrul vechii UE (cei 15), cu zona scandinava care este inalt performanta, desi are un stat asistential/providential superdezvoltat (unii ar spune ca este hipertrofiat), daca ne uitam la bugetul public ca pondere in PIB, la sumele alocate asistentei sociale; tarile nordice au piete ale
muncii flexibile (se promoveaza asa-numitul workfare – adica asistenta sociala care sa motiveze si sa ajute somerii sa reintre in circuitul muncii) si aloca substantial pentru cercetare si dezvoltare – peste 3% din PIB. De cealalta parte, avem zona sudica subperformanta.
O alta axa contrapune vestul Uniunii noilor tari membre; acestea din urma, desi sunt tari sarace in Europa (venit/loc intre 35%-60% din media UE), au o rata de crestere economica inalta – o crestere a PIB-ului de 5%-6% anual, fata de sub 2% in medie in vestul Uniunii.
Este, intr-un fel, o inversare paradoxala, dar nu inexplicabila a situatiei din deceniul trecut; tarile care au intrat in Uniune in 2004 sunt mai dinamice si, in pofida vulnerabilitatilor pe care le au, ofera o perspectiva, o perceptie de mai bine pentru populatie.
Prin perspectiva/perceptie ma refer la tendinta de reducere a decalajelor economice, la mersul catre standarde europene de prosperitate, care pot motiva mult cetatenii.
In timp ce pentru Est, Uniunea este in continuare un proiect atractiv, o ancora pentru reforma institutionala si schimbari structurale (chiar daca, adesea, dureroase prin unele efecte asupra multor cetateni), pentru nu putini din Vest acest proiect pare sa-si fi pierdut relevanta.
Numerosi tineri nu sunt atasati memoriei colective postbelice si, in plus, reactioneaza nu neaparat pozitiv la presiuni de ordin economic, la nevoia de adaptare la schimbari te
