După cincizeci de ani de la moarte (29 mai 1945) M. Sebastian nu este un scriitor uitat, iar apariţia în 1996 şi apoi 1997 a Jurnalului său a reactualizat până la incandescenţă prezenţa sa spirituală. în ,Dilema veche" (nr. 4/2004), H. R. Patapievici scrie - ,Cu ce a greşit Gabriel Liiceanu, care a fost bănuit de antisemitism pentru o declaraţie de solidaritate simbolică, făcută suferinţelor lui Mihail Sebastian la Templul Coral?" Aproape că nu există dezbatere despre dubla identitate evreu-român, despre Holocaust şi Gulag în România, pentru ca numele lui Sebastian să nu fie pomenit. Deşi însuşi autorul nu s-a gândit, probabil, la o asemenea furtunoasă postumitate, experienţa sa de viaţă, scrisul său s-au bucurat de o atenţie specială. Chiar şi condiţiile morţii, într-un accident (probabil), au fost puse sub semnul îndoielilor, al unor aluzii la asasinat. De ce a devenit ,un contencios inflamabil" acest ,caz"? Cândva, la Brăila, la o oră de clasă, Sebastian a vorbit despre ,noi, românii", la care un coleg i-a strigat - ,Care noi jidane?" în scurta sa viaţă, de 38 de ani, Sebastian nu a cunoscut violenţa antisemită, nu a fost deportat, dar a suferit efectele legilor rasiale, la un moment dat nu a putut să-şi pună semnătura pe propria creaţie, iar după război, dacă ar fi trăit mai mult, nu se ştie de nu ajungea în închisoare ori ar fi fost ostracizat pentru ,atitudine mic-burgheză, duşmănoasă statului socialist". Dicţionarul Enciclopedic Român din 1966 îl menţionează totuşi, deşi se scrie că romanele sale (Femei, Accidentul, Oraşul cu salcâmi) sunt ,psihologizante" (nu era bine!), dar dramaturgia este lăudată (Jocul de-a vacanţa, Steaua fără nume, Ultima oră) pentru că ,relevă setea de puritate a oamenilor în cadrul societăţii burgheze"... ,satirizează moravurile marii burghezii afaceriste" etc. Sub o asemenea încărcătură, dacă nu venea anul 1989, apoi Jurnalul, n