Dansul european contemporan poate fi calificat printr-un singur termen: „reducere“ – a expansivitatii, a spectacularului, a neesentialului. Acompaniind aceasta reducere in dans, avem de-a face cu o dezgolire a trupului insusi care danseaza. Nudurile sint din ce in ce mai prezente pe scenele europene. Exemplele abunda, ca in extraordinarul solo al coregrafei, dansatoarei si performer-ei portugheze Vera Mantero, una misteriosa Coisa disse o e.e. cummings (1996); ca in creatia de grup a doi talentati coregrafi francezi: trio-ul Aatt…enen…tionon din 1996 si herses (une lente introduction) din 1997 ale lui Boris Charmatz, in capodopera autobiografica Jérôme Bel (1995) a lui Jérôme Bel, si solo-ul Mas Distiguidas 97 (1997) al coregrafei spaniole La Ribot.

Ce putem deduce din aceasta crescinda expunere a corpului dezgolit in dansul contemporan, din aceasta irumpere a corpului ca materie, a corpului in forta sa epidermica, in prezenta sa in masa? E nevoie de prudenta in aceasta problema, pentru ca spectacolele despre care discutam au diferite origini nationale si diferite optiuni politice, sint create de artisti venind din culturi si tari diferite, cu preocupari estetice uneori contradictorii, pozitii antagonice in politica trupului, sau pur si simplu, stiluri coregrafice divergente. In ciuda diferentelor, o afirmatie se impune ca evidenta prin sine insasi: reducerea simultana a „teatralului“ si cresterea prezentei dezgolite a corpului uman in dansul contemporan european de avangarda complica ceea ce a fost, pina de curind, numit fara probleme dans.

In anii 1980, dansul european de avangarda s-a reinventat pe sine prin mijloace ale teatrului. Creatiile inovatoare ale coregrafilor flamanzi Ann Teresa de Keersmaeker, Win Vandekeybus si Jan Fabre; coregrafia monumentala a francezului Jean-Claude Gallota si creatia epica a altui coregraf francez, Cateri