In perioada sa de glorie, romancierul britanic Charles Dickens fusese furat la modul ordinar, grosolan, de cativa editori clandestini ai cartilor sale care "uitasera" sa-i plateasca drepturi de autor. Cu naivitatea intelectualului, si-a cautat dreptate in instanta. Dupa cativa ani de procese s-a lamurit ca aparatul judiciar si dreptatea nu prea au multe puncte comune. Rezultatul experientei sale, dupa mii de ore irosite prin salile pasilor pierduti, a fost concentrata in capodopera "Bleak House" - Casa Intunericului, in care Dickens explica esenta masinariei infernale a justitiei. Toata ceata londoneza parea ca se comprima in acea cladire a "Palatului Justitiei" in care, daca intrai, reclamant sau parat, parea ca nu mai e cale de iesire decat cu picioarele inainte sau cu biletul de internare la ospiciu in buzunar. Procese care se intindeau pe zeci de ani, avocati in cardasie cu procurorii si judecatorii, o arta de a toca banii si mintile pe care o deprinsesera toti magistratii si - rezultatul final - niste sentinte de pe alta lume, care nu aveau nici macar un punct de tangenta cu ideea de dreptate si la care, atunci cand le auzeai pronuntate, nu stiai daca sa razi sau sa plangi.

Asta se intampla in Marea Britanie acum cateva sute de ani. Suntem in Romania anului 2005. Si vedem ca "masina de ceata" dickensiana duduie cu motoarele turate la maximum in sali de tribunal, in cladiri de parchete, in birouri de onor magistrati.

Aceasta masina de ceata functioneaza cu un singur tip de combustibil : banul. Cu cat teancurile de bancnote zvarlite in ea sunt mai consistente, cu atat ceata care se aseaza pe dosare si creiele unora dintre cei pusi sa imparta dreptatea e mai groasa. Paratii carora le sufla vantul a paguba prin buzunare nu isi permit asemenea dispozitive. De aceea magistratii care le instrumenteaza cazurile par decisi sa aplice legea pana in panzele albe