Strainul care a urcat de-zinvolt pe scena de pe plaja din 2 Mai a cantat ca si cum atunci ar fi fost ultima oara-n viata cand apare-n public. Omul cu chitara s-a transformat treptat in omul-orchestra. A ras, emotionat si onorat, cand i-am spus ca-mi aminteste de filmul omonim al lui Louis de Funes: "Dar e actorul meu preferat, ce idee, nu credeam ca o sa ma compare vreodata cineva cu el!".
Un CV redactat sec ar suna asa: Oliver Starc (foto), originar din Neuchatel, partea franceza a Elvetiei. 33 de ani. Casatorit cu Iulia, o romanca ajunsa in tara cantoanelor cu o bursa de sociologie. A studiat pictura. Autodidact intr-ale muzicii. Il inspira Bob Marley, Lenny Kravitz, Red Hot Chilli Peppers, Ray Charles. Venit pe tarmul romanesc al Marii Negre de placere. Si nu numai...
Pentru ca, doamnelor si domnilor, Oliver traieste numai din muzica. E pasiunea, copilul, si ratiunea lui de a fi. Are un studio muzical in care si-a investit toate economiile stranse din vanzarea CD-urilor pe care le vinde cand are cate-o cantare oriunde in lume. Isi ia cu el 50 de CD-uri de fiecare data cand are cate-un recital. De fiecare data are impresia ca nu le va vinde pe toate. Si tot de fiecare data se intoarce fara nici unul. De fapt, Oliver isi vinde CD-urile pe scena. Acolo isi prezinta marfa. Trebuie s-o faca atat de bine - si o face! - incat ea, odata vanduta, sa-l poata ajuta sa-si consume la nesfarsit pasiunea. E simplu: auzit, placut, cumparat.
La 2 Mai, Oliver a avut un succes-monstru. A cantat un soi de funk fusion. S-a acompaniat doar de chitara si de "trompeta" alcatuita din buze, dinti si limba. Un fel de Bobby McFerrin. Si-nca nu-i nimic, pe langa celelalte instrumente pe care le imita pe cel de-al optulea album, pe care l-a vandut ca pe painea calda, dupa recitalul indelung aplaudat. Dar el e dator sa-mparta mostre din arta lui. Si-a facut-o atat de convingat
