"Intensitatea cu care sunt sustinute problemele controversate tinde sa corespunda cu extremismul: acea «luare de pozitie» foarte ferma, foarte clara si foarte sigura pe sine intr-o lume cu doua dimensiuni - fie totul este alb, fie totul este negru(...) Extremismul este ceea ce este pentru ca nu are indoieli: el stie deja si este foarte sigur pe ceea ce stie." Acest citat, luat din "Teoria democratiei reinterpretata", de Giovanni Sartori, descrie mecanismul politicii romanesti postdecembriste.
De peste 15 ani, Romania are institutii politice - parlament, guvern, partide, presedinte. In schimb, nu are o viata politica reala, consistenta, cu principii, reguli si proceduri clare, care sa fie respectate de toti actorii politici. Tot de atunci, Romania are, teoretic, si politicieni. In realitate, acestia pot fi numarati pe degete. Ceilalti pot fi trecuti in alte categorii: impostori, profitori sau incompetenti. Existenta institutiilor politice, partidelor, parlamentarilor, guvernantilor, analistilor si chiar a unor ziaristi presupune si existenta unei dezbateri politice. De peste 15 ani, suntem fie martori, fie antrenati in manifestari predominant endocrine.
Dezbaterea politica presupune vocabular, competenta si teme politice. Cei mai multi politicieni au preferat sa preia limbajul si temele unor publicatii. Nici o diferenta intre tonul si acuzatiile pe care le gasesti in anumite ziare si prestatiile publice ale multor politicieni. Sistem ticalosit, hoti, coruptie, jaf, securisti, comunisti, frane ale reformei, reformisti etc. Daca analizezi limbajul si comportamentul politicianului roman, de peste 15 ani el e pe baricade, intr-o permanenta luare de pozitie. Cand nu se zbate sa excluda rivali si adversari politici, se lupta sa inlature urmarile nefaste ale guvernarilor anterioare. Asta daca nu cumva demasca jaful sau nu avertizeaza poporul asupra pericolelor
