Cu ceva vreme in urma, prin aprilie, un articol consistent din Saptamina Financiara analiza prezentul si sansele de viitor ale teatrului independent din Romania. Concluzia? In trei ani, teatrul independent – cu productii facute fara bani sau cu bani de-acasa, de oameni si cu oameni care-si cistiga existenta din reclame, figuratii, dublaje de desene animate sau lucrind ca secretare – fie va umple piata, fie va disparea cu totul.
Perspectiva sumbra, aceasta din urma, dar nu mai neagra decit statu quo-ul care dureaza deja de ani buni si care macina rezistenta tuturor celor care incearca sa tina pe roate caruta independentei artistice. Iar marea, absoluta problema nu sint banii ca atare, ci inexistenta unor mecanisme functionale de obtinere a lor, incepind cu legea sponsorizarii.
De ce ar da cineva, o companie, sa zicem, ceva pentru teatrul independent (sau pentru dans, sau pentru artele vizuale) cind: 1) nu sint semne ca el ar exista pentru institutiile administrative ale statului, si 2) dupa legislatia actuala, o sponsorizare nu e altceva decit o incurcatura contabila, pe care e bine s-o eviti de teama Garzii Financiare?
Anul trecut, la conferinta de presa facuta de Cristi Puiu si Catalin Mitulescu dupa finantarea „extraordinara“ acordata de ministrul Theodorescu pentru Moartea domnului Lazarescu, s-a discutat si despre importanta simbolica pe care o are sustinerea financiara din partea statului: nu e vorba ca pentru proiecte cum era acel film nimeni din strainatate sau de pe piata capitalista romaneasca n-ar vrea sa dea bani, ci ca acesti finantatori potentiali au intotdeauna nevoie de un certificat de bona fide din partea comunitatii careia proiectul i se adreseaza. Si cine, daca nu Ministerul Culturii si institutiile lui subordonate, pe linga autoritatile locale, e reprezentantul imediat al acestei comunitati?! Cum sa poti pretinde c
