Mereu surprinzator, trecind dincolo de barierele stilistice si lingvistice, jazzul nu a cazut prada industriei entertainment-ului muzical pentru simplul motiv ca el cere atit din partea artistului, cit si a ascultatorului un apetit pentru schimbare, un anume dinamism, o participare activa in elaborarea prezentului nostru artistic.
Aceasta forma de arta poate deveni si o atitudine fata de viata si acesta este motivul pentru care nu a fost niciodata privita cu ochi buni in societatile totalitare. Jazzul poate exista cu adevarat numai intr-o ambianta de toleranta si respect. Atunci el poate crea un spatiu al coe-xistentei in care alteritatea nu e numai acceptata, ci si sprijinita si pusa in valoare.
Lucrind in subteran ani indelungati, supusi cenzurii de toate felurile, siliti sa ramina in interiorul granitelor sau uneori incapatinindu-se pur si simplu sa nu-si paraseasca tara, muzicienii de jazz din estul Europei au reusit in cele din urma sa-si mentina vie arta lor.
Chiar si azi, dupa ce granitele s-au deschis (partial si nu pentru cei fara bani), jazzmanii din Romania, Bulgaria si Iugoslavia lupta din greu pentru a sparge izolarea datorata lipsei infrastructurii, informatiei si mijloacelor financiare.
Cu toate ca nu duce lipsa de talente, ambitie si interes din partea publicului, scena de jazz est-europeana are acum o nevoie acuta de materiale educative, instrumentar, discuri, logistica si, cel mai mult, are nevoie de oameni care sa creada si sa investeasca in ea macar pretul unui bilet de intrare la concert.
Am scris acest text (ramas nepublicat) impreuna cu prietenul meu Maurice de Martin, in anul 1998, la redeschiderea stagiunii clubului Laptaria Enache. In acea vreme planuiam infiintarea grupului Interzone care isi propunea dinamitarea zidurilor dintre est si vest in domeniul muzicii improvizate si a jazz-ului.
D
