"Români, în ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplinã întelegere cu Poporul Meu, cã nu este altã cale pentru salvarea Tãrii de la o catastrofã totalã decât iesirea noastrã din alianta cu Puterile Axei si imediata încetare a rãzboiului cu Natiunile Unite". Acestea erau cuvintele cu care Regele Mihai I al României îsi începea Proclamatia cãtre Tarã, în seara zilei de 23 august 1944. O zi de rãscruce în istoria poporului român, a cãrei semnificatie realã a fost deturnatã de autoritãtile comuniste timp de aproape 50 de ani.
Regele Mihai I, câtiva a-propiati de ai sãi, un grup restrâns de conducãtori ai armatei si lideri ai partidelor istorice erau situati în plan secund în ceea ce priveste realizarea actului de la 23 august 1944. Din perspectiva istoriografiei comuniste, acest act era o legitimare a preluãrii puterii de cãtre ei însisi.
Între onoarea de militar si ratiunile de stat
Înfrângerea de la Stalingrad în 1943, dar si cele suferite de puterile Axei pe alte teatre de operatiuni îi întãriserã convingerea Maresalului Ion Anto-nescu – conducãtorul statului român – cã rãzboiul avea sã fie pierdut de germani si, în aceste conditii, soarta României devenea incertã. Desi destul de ezitant la început, oscilând între onoarea de militar care-i dicta sã meargã alãturi de germani pânã la capãt, indiferent de soarta rãzboiului, pe de-o parte, si interesele de stat, care-i dictau sã iasã din alianta cu germanii, pe de altã parte, Mare-salul înclina tot mai mult ca la prima ocazie favorabilã sã alea-gã a doua variantã, pentru a salva ceea ce mai putea fi salvat si a evita astfel comunizarea României. Situatia politicã a României reclama mãsuri imediate, iar ezitãrile Maresalului erau tot mai evidente. Ca atare, în iunie 1944, cu acceptul regelui Mihai I si cu concursul unor cadre militare cu functii de rãspundere în armatã, la initiativa