"Cum e?", se spune ca ar fi intrebat Adrian Paunescu intr-o seara oarecare. "Are un glas ca un clopotel", ar fi raspuns Jerry Schwartz. Asa a fost sa devina o galbena gutuie, lampa ferestrei noastre...
Din coltul sau de scena, Motu Pittis o intreaba pe proaspata intoarsa din emisfere de departe "Cum e sa traiesti cu capul in jos?". Cu emotie, cu sinceritatea celui intors iar acasa, Nica Zaharia ne raspunde. Cantand. Iar raspunsul ei ne mangaie pe toti ca imbujorarea unei fecioare. "Simt ca ma defineste. Simt ca umple un gol in mine", pune ceasul de taina in vorbe Nica. "Pot sa cant orice, inainte de a intra la facultate am lucrat doi ani la teatrul muzical din Galati la sectia de opereta, dar nimic nu se poate compara cu bucuria pe care mi-o aduce folkul."
CANTEC SI POEZIE. "Am ramas credincioasa lui. Am simtit ca asta e menirea mea. Si am inceput sa compun. N-am avut insa curaj sa scriu si texte. Dar, pana la urma, la ce bun. Avem atata poezie minunata. De fapt, inca din liceu, la Galati, am inceput sa compun. In anii â80 deja se canta mult folk. Cenaclul Flacara luase amploare si crease un curent artistic puternic. De altfel, in aceasta perioada am si debutat in Cenaclu si am participat la toate turneele din â84 si â85, pana in acea zi de 15 septembrie, in care s-a-ntamplat povestea de la Ploiesti." Cred ca amintirea acelor clipe e inca vie. "Tocmai terminasem de cantat eu...", adauga cu privirile aiurea.
"Hai sa nu ne mai gandim la lucruri triste. Uite, debuturile tinerilor de aici, din spectacolele de la mare, mi-au amintit de prima mea inalnire cu scena folk. Iar asta n-are cum sa fie trist."
INTALNIREA. "Eram eleva in clasa a-XII-a. Am fost la un spectacol al Cenaclului facut la noi la Galati. Si la un moment s-a spus ca daca cineva din public vrea sa cante, este invitat in spatele scenei. Mi-am luat inima in dinti si m-am dus impr
