În 1989 eram în clasa a patra. Asta înseamnã cã am avut, vreo câtiva ani, “privilegiul” de a recita poezii si de a cânta prea-iubitul conducãtor la serbãrile de 23 august. Ziua Nationalã. Ziua întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste. În scoa-lã ni se spunea cã prin acest gest al Doilea Rãzboi Mon-dial a fost scurtat cu o jumãtate de an. Pentru Ro-mânia însã, momentul 23 august a însemnat mai de-grabã ruperea de Europa. De care, dupã 61 de ani, suntem încã foarte departe. Departe ca si civilizatie, departe ca si economie, departe ca si culturã. Iar lucrul ãsta nu-l vezi când te plimbi prin Cartierul Latin al Parisului, unde un Cioran, Eliade sau Ionesco au devenit universali, rupându-se de o Românie ciumatã de comunism, pe care au re-negat-o. Nu îl simti când, lângã centrul Pompidou, vezi atelierul lui Brancusi, pe care francezii îl venereazã, iar americanii îl cumpãrã fãrã sã se uite la pungã.
Lucrul ãsta îl simti când, spunând cuiva cã vii din România, remarci cã i se schimbã privirea si te priveste reticent. Când încercând sã legi o conversatie, subiectele predilecte sunt copiii handicapati, tiganii, coruptia si prostituatele.
Dar cel mai pregnant îl simti când te întorci în tarã. Ãsta e momentul când simti socul diferentelor. Când îti aduci aminte, vãzând-ul pe cel care aruncã pe jos cojile de seminte, de bunul simt al nemtilor, când în fata fetei de masã rupte într-un restaurant din buricul târgului îti vine în minte cochetãria unui bistro parizian. Sau chiar si atunci când vezi câmpurile româ-nesti, puzderie de parcele lucrate cu sapa.
Chiar dacã sunt nostalgici care astãzi îsi lustruiesc insigna de partid sau carnetul rosu, 23 august nu e, pentru mine, o zi de sãrbãtoare. E o zi în care ar trebui sã ne aducem aminte de unde am plecat si unde suntem. Si câte mai avem de fãcut pentru a putea mãcar spera sã ne întoarcem la civiliz
