Jean Baudrillard, Jean Nouvel,
Obiecte singulare. Arhitectura si filosofie. Editura Paideia, 2005.
Traducere de Ciprian Mihali, 94 p.
Daca singura cale de a face astazi arta este sa reusesti sa descoperi punctele de real de pe pielea aparent ultrapura si extrafina a postmodernitatii, travaliul artistului ramine singurul adevar intr-o societate care incearca cu toate fortele sa estetizeze nimicul. O carte despre cum reuseste acul de descusut al artistului sa sparga baloanele colorate ale imaginilor in care traim.
Antropologia urbana este una dintre stiintele umane in voga in Occident, mai ales de cind constructia de edificii si planele de urbanism au fost parasite de ispita progresismului („arhitectura avea drept scop initial de a construi lumea artficiala in care se traia“ scrie Jean Nouvel) si integrate gindirii recuperatoare postmoderne si discursului contracultural.
Volumul tradus de Ciprian Mihali este rezultatul a doua dintre cele sase intilniri organizate de Casa Scriitorilor si de Scoala de Arhitectura Paris-La Villette.
Dupa pictura, sculptura, literatura, muzica si teorie, arhitectura devine, din anii ’60, subiect de dezbateri intelectuale. Aceasta pentru ca nu putem vorbi despre postmodernitatea capitalista omitind profilul arhitectonic al oraselor care-i dau sens, constructiile a caror realizare da seama de acelasi grad de autoreflexivitate ca si in cazul muzicii serialiste si aleatoare, al literaturii textualiste, al instalatiilor vizuale propuse de pop art.
Pe de alta parte, insa, arhitectul nu este tocmai un artist. Rezultatele muncii lui se integreaza intotdeauna unui plan de „ocupare a solului“, compun un spatiu locuibil, participind la viata cotidiana, consuma un anumit buget si raspund unor nevoi sociale.
Toate aceste lucruri sint remarcate de Jean Nouvel in dialogul sau cu Je