O comuna din Prahova, aparent banala, aparent un loc unde nu se intampla niciodata nimic. Cu aceeasi populatie imbatranita, cu tineret care nu are unde sa munceasca si asteapta ajutorul social, cu vesnicele probleme legate de pamant. Aici l-am intalnit pe Vasile Filip, omul care, la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, ca sa scape de pedeapsa cu inchisoarea, a fost nevoit sa ingroape 60 de nemti in marginea localitatii.
Cand l-am cautat pe Vasile Filip, un batranel in varsta de 82 de ani, nu stiam aproape nimic despre el si despre povestea la care viata il facuse partas. Un om de la primarie ne-a insotit pe o puzderie de ulite pana acasa la el. A strigat din toti rarunchii si am ramas asteptand, caci, aveam sa aflam mai tarziu, Vasile Filip nu mai aude bine. Dupa destule insistente, din casa au iesit doi batranei, o femeie si un barbat. El, in ciuda varstei inaintate, 82 de ani, parca era o sfarleaza, asa de iute si apasat calca pamantul.
"FARA MINTE". Cand a aflat ce ne aduce la el, a inceput sa povesteasca, degajat si firesc, de parca ne-am fi cunoscut de cand lumea. "Aveam si eu atunci, la sfarsitul razboiului, 19 ani. Urma ca peste doua saptamani, ca taman implinisem varsta, sa plec pe front. Daâ n-aveam minte deloc, eram un copil." Fusese lupta mare la noi, in marginea comunei. Linia frontului ajunsese aici si nemtii, care se retrageau, incercau sa tina piept rusilor. Domâle, si ramasese pe camp multime de arme. Puscoace de tot felul... Pe mine ma interesa un pistol mitraliera. Aveam si eu boala sa am o arma. Si m-am dus acolo, pe camp, sa caut. Si am si gasit, domâle. E, acuma, daca aveam pistol, am plecat cu niste amici de-ai mei sa facem prostii. Am pus un dovleac pe un butuc si m-am apucat cu aia sa tragem in dovleac. Am puscat mult, ca aveam toti buzunarele pline cu gloante. Mama, si cand trageam noi mai tare, a venit seful de post
