Pe la jumătatea anilor '80, am avut privilegiul să dau, undeva pe Crişuri, peste o minune. Cît se poate de palpabilă. E vorba de o ecluză, construită toată din lemn, care funcţiona (!!) acţionată manual de pe vremea Mariei Thereza, din a cărei dispoziţie fusese construită. Nici nu încerc să exprim încîntarea pe care sufletul meu de ardeleancă, oripilat de orice înseamnă lucru făcut ,de fuşereală" (adică de mîntuială), a resimţit-o la întîlnirea cu această alcătuire - inginerească, la urma urmei -, care dobîndise în ochii mei valenţe apropiate de sacralitate. Emoţia aceea, stîrnită de percepţia binecuvîntării ce plana asupra lucrului bine făcut, plin de respect atît faţă de sine, cît mai ales faţă de profesiune şi obiectivul său, mi-a fost dat s-o retrăiesc şi pe tărîmul meseriei mele de traducător cînd, scotocind (în disperare de cauză) în biblioteca unui unchi, mare unionist de la 1918, după un dicţionar maghiar-român care măcar să mă inspire, dacă nu chiar să mă şi ajute, am dat peste un volum despre care am tot vorbit şi scris (şi-o voi mai face) de cîte ori am avut prilejul: ediţia din 1869, tipărită la Tipografia Römer & Kamner din ,Braşiov", a Dicţionarului Ungurescu-Romanescu compusu de Georgie Bariţiu. Nu ştiu dacă pare hilar sau dramatic, dar, în anul de graţie 2005, mi se mai întîmplă să apelez la această minunată lucrare asupra căreia mi se pare că stăruie aceeaşi binecuvîntare care învăluie ecluza împărătească.

Mărturisesc însă că nu doar nostalgia mă împinge spre aceste prospecţii... paseiste, ci lipsa de alternativă a celui care vrea să traducă literatură maghiară în limba română. A trecut mai bine de o jumătate de secol de la apariţia ultimului dicţionar maghiar-român cît de cît utilizabil. S-au mai tipărit din cînd în cînd mici dicţionare de buzunar, nesemnificative. Academia Ungară a editat, ce-i drept, în anii '90, un dicţionar d