"Cuvintele mele cerşesc încarnarea"...
Devenită titlul notei cu care se deschide ultimul său volum de teatru, confesiunea aceasta a lui Matei Vişniec mărturiseşte, dincolo de umbra oricărui orgoliu, nevoia de a împărtăşi, ca angajare totală, emoţii. Teatrul este, fireşte, operă de scenă - şi Matei Vişniec ştie asta prea bine; de aici, libertatea acordată scenografiei, regiei, jocului. Cu cît mai multă libertate, însă, cu atît mai multă rigoare; o rigoare a durerii şi a metaforelor scenice. Şi dacă încarnarea - în sensul propriu al cuvîntului, pe care nu-l putem aici ignora - nu exclude asumarea în singurătate a înţelegerii, ea nici nu poate ieşi dintr-o zonă a sugestiilor, un interval pe care Matei Vişniec îl construieşte cu fineţe ca pe un spaţiu în care omul îşi dezvăluie limitele şi identitatea-i tulburătoare. Este intervalul care poartă sens, care trebuie umplut cu sens, poteca pe care se strecoară, pentru a întemeia, fragilitatea şi miezul fiinţei. Aici, pe această potecă, se desfăşoară comunicarea şi încarnarea. De aceea, nici nu contează dacă spaţiul receptării (adică al încarnării) e sala de spectacol sau singurătatea unui fotoliu; ceea ce contează cu adevărat este pătrunderea în acest interval în care neliniştea întemeiază, instituind, umanităţii şi omului individual, o temelie interogativă.
Prin discurs, prin problematică, cele patru piese de-acum stau sub semnul ardenţei neo-expresioniste. Cum personajele sînt voci (chiar atunci cînd se numesc Cioran sau Meyerhold - dar ele se numesc, adesea, Orbul cu telescopul ori, pentru a nu mai da decît un singur exemplu, Omul pentru care naşterea a fost o cădere), cum scenele se ţes, explicit sau nu, în marginea apocalipsei, cum strigătul devine miez existenţial şi e implicat în arhitectura lor, nu pot vedea în piesele lui Matei Vişniec decît metafore ale fiinţei, pledoari