Herta Müller
Regele se-nclina si ucide
Traducere si note de Alexandru Al. Sahighian,
Editura Polirom, Iasi, 2005, 232 p.
De cind am citit, prin toamna anului trecut, un fragment din cea mai noua carte a Hertei Müller, Regele se-nclina si ucide (fragment aparut, daca nu ma-nsel, in revista Lettre internationale), am inceput sa-mi imaginez momentul intilnirii cu aceasta carte. Desi nu-mi era cu totul strain universul cvasi-magic al autoarei, parca nici unul dintre volumele mai vechi (Inca de pe atunci vulpea era vinatorul – 1995, Animalul inimii – 1997 etc.) nu-mi stirnisera, intr-o asemenea masura „fuga buimaca din cap“. Mi-am dat seama atunci ca, mai mult chiar decit Animalul inimii, Regele… Hertei Müller – coborit parca din universul de dincolo de oglinda al lui Lewis Caroll – ascunde si dezvaluie spaimele si obsesiile unei lumi desfigurate de citeva decenii de dictatura, intr-un mod in care putine scrieri (dintre multele aparute la noi pe aceasta tema) reusesc sa o faca.
Specia in care volumul se poate incadra este eseul memorialistic, dar aceasta eticheta nu spune inca nimic despre specificul celor noua texte ce il alcatuiesc (multe dintre ele prezentate initial in cadrul unor conferinte si colocvii sau publicate in reviste din vest). Modalitatea in care autoarea isi analizeaza experienta parcursa in perioada dictaturii ceausiste te cucereste de la primele rinduri prin directete, luciditate si subtilitate. Amestec rar si pretios, care nu-l poate lasa indiferent pe cititorul roman, obisnuit cu miile de pagini memorialistice in care scriitorii de la noi isi vadesc prea des, atunci cind evoca perioada respectiva, vocatia automistificarii. Inteligenta si necrutatoare, vocea autoarei isi dezvaluie deopotriva vulnerabilitatea si fragilitatea in acest discurs profund subiectiv si care suprapune, polifonic, experientele copilar
