Dupa luni de asteptare infrigurata si suspans, vicepresedintele Institututului Cultural Roman, Mircea Mihaies, a ajuns la o concluzie de profunzime. In opinia domnului Mihaies, care, fie vorba intre noi, a cam intirziat sa se exprime transant, sapte luni de asteptare fiind un termen prea lung pentru a-ti da seama de un adevar extrem de usor de descoperit, directorii Institutelor culturale Romane din strainatate „nu au o activitate cu care Romania se poate mindri. Nu anticipez pina nu avem hirtiile pe masa, dar situatia generala este una a unor functionari obositi, a unor oameni care nu au observat ca s-a schimbat ceva in lume, ca se redefineste arta in fiecare moment“. (Mediafax, 26 august). Vicepresedintele ICR a sustinut ca in toate aceste institutii exista „o lipsa de viziune, o lipsa de apetit, de miza culturala“.

Care este solutia? O aflam tot din declaratia acordata Agentiei Mediafax. In ceea ce priveste eventuala retragere din functie a respectivilor directori de institute, ei nu pot fi destituiti decit cu aprobarea Ministerului de Externe si a Academiei Romane. Asa ca ne intoarcem de unde am plecat. Incrucisam miinile si asteptam. Asteptam incheierea mandatelor acelor directori, asteptam pensionarea lor, asteptam. Ce asteptam, de fapt? Nu ascund toate aceste declaratii un soi de ipocrizie? Uitati-va, noi stim care este situatia, dar nu putem face nimic, ne impiedica ba Ministerul de Externe, ba Academia Romana. Ce uita sa spuna Mircea Mihaies, si de aceea vorbim de ipocrizie, este ca, la preluarea mandatelor, conducerea ICR se angajase sa schimbe legea. Adica, sa elimine tripla subordonare. In plus, o noua lege ar fi indreptatit ICR sa controleze intregul buget destinat centrelor culturale din strainatate.

Intr-un interviu acordat in aprilie revistei Observator cultural, Horia-Roman Patapievici declara: „Ce e de facut este sa propun