Condemned no to cheat (Virginie Magnat)
Woyzeck (Teatrul „Maria Filotti“, Braila, 2004) e prima montare (dintr-o serie nu foarte lunga) a lui Radu Apostol care nu-si initiaza spectatorul in tema ei printr-o instalatie de public, cum erau expozitiile din debutul adaptarii dupa Before Breakfast de O’Neil sau din cel al lui Drept ca o linie de Luis Alfaro (unde intrarea in sala se facea pe o scara drapata cu matase si flancata de portrete ale unor artisti morti de SIDA). De fapt, Woyzeck e un spectacol pe care optiunile artistice anterioare ale regizorului nu-l anticipau cu nimic, ba dimpotriva; s-ar putea spune – si s-a zis – ca nimic nu leaga textul lui Büchner, chiar in versiunea lui Apostol, de teatrul implicat de care acesta parea sa fie atasat.
Nimic, in afara de elementele esentiale: estetica postmoderna (de unde libertatea eclectica a cheilor de lectura si constructie) si debordanta imaginatie, nu in ultimul rind vizuala, de natura onirica, a directorului de scena. Mai mult decit atit, in ciuda aparentei, teza nu lipseste nici aici, doar ca a devenit mai putin explicita si gliseaza cu un surplus de gratie intre strategiile teatralitatii si cele ale performance-ului, ale performativitatii, de fapt, care-si gaseste in Woyzeck forme subtile de transparenta.
- Cit de teatrala e seria de buletin
Una din ele apartine spatiului extra-spectacular – e vorba de caietul-program al spectacolului. Caietul are ca punct central un colaj de fotografii de copii (diverse virste, diverse ipostaze) care nu-si tradeaza usor originea: sint instantanee din copilaria artistilor implicati in spectacol. In situatia (ideala si conceptuala) in care programul face parte din structura de receptare a spectacolului, aceste fotografii sint o modalitate performativa de asumare a spectacolului teatral. O asumare de forma apropiata celei dintr-un alt s
