Perioada interbelică este perioada cea mai interesantă din punctul de vedere al interacţiunii intelectual laic-Biserică. "Unde sînt şi cine sînt? - se întreabă intelectualul român sfîşiat de atracţia exercitată de Bizanţ şi Roma, de Occident şi de către Rusia, Franţa şi Germania. Cum aş putea oare concilia într-o reprezentare unificată arhaicitatea ţărănească, ce legitimează România eternă şi propria apartenenţă în mişcarea generală şi universală a modernităţii?" (Karnoouh, p. 128) Toate aceste interogaţii pe care antropologul francez le plasează la începutul unui capitol intitulat simbolic "Aspecte remanente ale arhaismului românesc", rezumă frămîntările eterne ale intelighenţiei româneşti. În acea perioadă istorică particulară, o parte însemnată speră să afle obsedantul răspuns prin şi cu ajutorul ortodoxiei . Acest lucru nu se va întîmpla însă, din cauza inexistenţei unui dialog funcţional cu Biserica Ortodoxă. Explicaţiile posibile sînt numeroase. Ortodoxia a avut dintotdeauna reacţii complexe faţă de tendiţele intelectualiste. Curentul dogmatic dominant şi reprezentanţii săi oficiali şi-au manifestat mereu reticenţa faţă de "entuziasmul" de nuanţă intelectuală în credinţă şi în spaţiul public, chiar dacă frumos ambalat în forma unui discurs pro-ortodox. Căci de nimic nu se teme mai mult Ortodoxia decît de eventuale inovaţii care pot apărea în corpul său doctrinar. În acelaşi timp, Biserica nu putea să le refuze intelectualilor laici ortodocşi măcar un sprijin simbolic, căci era evident că aceştia, aşa "deranjanţi" cum erau, aveau mai mult spirit şi mai multă ardoare "ortodoxă" decît mulţi dintre membrii clerului oficial. Atingem aici delicata problemă a "conversiunii" de natură intelectuală la credinţă. Una dintre diferenţele majore între Ortodoxie şi Catolicism este că acesta din urmă a înţeles, ca urmare a şocului provocat de Reformă şi secularizarea instituţi