Un frumos exerciţiu de imaginaţie este să încerci reconstituirea poemelor unui personaj seducător ca Seymour Glass doar din felul în care creatorul său, Salinger, le povesteşte. Mi-amintesc cum un poem, ingenuu şi mascat atroce, e centrat pe o fetiţă care suceşte gâtul păpuşii sale înspre Seymour, pentru a-l putea admira împreună. Măcar la fel de frumos e să decoperi, citind, poezii pe care, la o adică, le-ar fi putut scrie (ipotetic) personajul salingerian. În recentul volum Eu. Zise el (Editura Vinea, 2005), George Geacăr mă surprinde cu versuri ca acestea: ,de sub plapuma desfăcută ochi azurii!/ drace!/ era păpuşa raluca/ pusă acolo să doarmă. Păpuşa Dianei/ obosită de cât a stat în vitrină cu preţul pe ea./ peste zâmbetul meu se lasă semiîntunericul serii/ cine să-l vadă". Nefiresc lucru, însă plăcut surprinzător, acela de a semăna, în scris, cu un personaj. Poate că exemplul anterior n-ar fi tocmai inutil în tranşarea incertitudinilor de încadrare ale poeziei lui Geacăr, cu umor rezumate de Al. Cistelecan în postfaţă.
Uşurinţa cu care Geacăr a fost catalogat, încă de la debutul din 1997, drept optzecist, ni se pare, acum, susţinută de tot mai puţine argumente. Citadinul nu are vitalitatea ludică din poezia lui Florin Iaru, ci, mai curând, necesitatea pe care Seymour o descoperă ca apăsătoare: trăieşti în toate aceste realităţi, te foloseşti de ele zi de zi, de ce să le eviţi atunci când e vorba de scris? Iată de ce (şi în ce fel) apar străzile, blocurile, semafoarele din cartier în poeziile lui George Geacăr: ,gheorghe! mă strigau ai mei din sat/ gheorghe! i-am zis semaforului/ pune-mi şi mie o culoare bună./ el se lăsa greu/ cu toate că-i dădusem numele meu de copil./ câte-o jumătate de oră mă făcea să aştept..." Cel puţin neobişnuit e şi blocul ,micro doişpe", scenă pentru câteva hierofanii succesive. Dincolo de acestea toate însă, lumea di