* Green Day, American Idiot, Reprise, 2004. E foarte probabil să fi fost odată ca niciodată (să zicem acum vreo unsprezece ani) o trupă de băieţi simpatici şi hliziţi care, blagosloviţi de un ditamai zbuciumul lăuntric, să fi dat iama prin punk-ul de sfîrşit de deceniu 8 ca să se întoarcă de acolo cu răvăşitoarea găselniţă că suflul celor de la Sex Pistols poate fi transportat fără prea mari bătăi de cap pînă în America, de unde, în contact cu adolescenţii dedulciţi revoluţiei alternative proclamate de Nirvana, să se transforme în genul acela de succes uriaş care se traduce de obicei prin mai mult de cinci milioane de albume vîndute. S-ar fi putut la fel de bine ca marea descoperire să se intituleze Dookie, numai că, în acest caz, acei băieţi ar trebui să-şi abandoneze aura lor de poveste şi să se numească simplu, Green Day. Partea proastă, atunci cînd păşeşti din umbră ca să-ţi botezi albumul Dookie, e că vor exista întotdeauna nişte cîrcotaşi insensibili la farmecele topurilor din lumea întreagă, care vor pretinde că nu s-a pomenit nicicînd o cumetrie între muzicile de vară şi curentul punk, că rebeliunea nu face casă bună cu furlandiseala, că anarhistul simpatic e mai revoltător decît o cioară vopsită, iar ce e val ca valul trece. Dacă pe marginea procentajului de drăgălăşenie şi succes comercial permis de imaginea punk se poate discuta fără concluzii precise, în privinţa valurilor cărora le este dat să treacă, soarta s-a dovedit întotdeauna nemiloasă. E ceva în mecanismul verii, altminteri o damă drăgălaşă şi cochetă, care aduce foarte bine cu dinamica valului, astfel încît, odată cu toamna sau, în cazul ăsta, cu albumul următor, Insomniac, să te trezeşti dintr-o dată picat de la înălţimile glorioase tip "Basket Case" sau "When I Come Around" pe malul singuratic şi cam prăfos, care e cam totuna cu uitarea, a unor piese ca "Brain Stew/Jaded" sau "J.A.R.". Iar uita