Insider-ii din industrie au o vorbă: guvernarea cea mai bună pentru România nu e cea incoruptibilă, ci aceea care se ţine de cuvînt cînd o corupi. Guvernarea perfectă, spun aceiaşi oameni cinici, e aceea care stabileşte şi un mercurial pentru diferitele nevoi ale omului de afaceri. Nu zic că am fi avut parte de aşa ceva pînă acum (în special pînă toamna trecută), deoarece n-am bani de investit în procese. Însă nu pot să nu repet vorbele astea mari: un politician inflexibil e un bou. N-a spus-o Patriciu, ci (oarecum cu alte cuvinte) Iorga, ca dovadă că există o lipsă de caracter naţional care transcede veacuri, guvernări şi mode. O altă tradiţie politică cere să strici şmenul altuia cînd vii la putere. Fiecare guvern omoară contractele cu comision ale celuilalt. E un comportament antisocial - nu pentru că opreşte furtul, ci pentru că-l accelerează. Spaima că vine altul cu alte priorităţi creează o presiune imorală pe oamenii care se succed la putere: aceea de a fura repede, în mai puţin de patru ani. Guvernele PSD au un obicei: ţin cît pot aceiaşi oameni la putere. Văcăroiu a domnit patru ani, Năstase la fel. Destui miniştri şi-au păstrat mandatul, ba unii au avut parte chiar de opt ani la putere, adunat. E o explicaţie aici: partidul ştie bine că n-are cine ştie ce lumini la dispoziţie, aşa că-i lăsa mult, doar-doar s-or califica la locul de muncă. CDR-iştii (le spun cu numele vechi, că aşa m-am obişnuit) îşi aleg de obicei competenţe înalte din societatea civilă: oameni care vin aşa de calificaţi că se plictisesc de proştii pe care-i găsesc prin ministere. Ca şi de salariu, drept pentru care dobîndesc imediat o stare de uimire - amestecată cu revolta de salon - de care nu mai scapă în cele şase luni care îi despart de revocarea din funcţie. Cel mai rezistent a fost Emil Constantinescu: el e uimit şi acum de nemernicia societăţii româneşti, care n-a fost în stare să-