Vorbeam, zilele trecute, cu un amic, analist politic, despre idealul său de presă culturală. Una peste alta, am fost de acord: ştiri scurte, interviuri, recenzii limpezi, articole de opinie avizate. Într-un cuvînt: comunicare. Eram de acord, deşi la suprafaţă şi în pofida amorului meu declarat pentru revistele franţuzeşti şi spanioleşti unde "merg" şi pagini de poezie şi "proza lunii", chiar şi cîte un studiu relaxat de actualitate culturală. Şi-aşa, în plină concordie rezonabilă, am ajuns - nu se ştie cum (cred că a tuşit colegul Dan Stanciu) - la poezie. Nu la vreo impardonabilă selecţie în paginile culturale, ci chiar la Poezie. "La ce bun să citeşti poezie sau să scrii despre poezie?" - a zis sceptic şi edificat amicul analist, cu acelaşi rictus în colţul gurii cu care am răsfoit şi eu stenogramele PSD. I-am răspuns practic, cum îmi cerea: "Pentru că la colocviile voastre plicticoase despre integrarea europeană, un cititor de poezie adevărată ar uimi". Şi m-am oprit, pentru că, vrînd-nevrînd, căzusem în capcană. Din argumentul meu s-ar fi putut înţelege că poezia despre care vorbeam ar fi avut, dacă nu o funcţie ornamentală, măcar una retorică. Omul îşi vede de ale lui (în cazul nostru, analiza politică) şi, pentru plasticitate, ductilitate şi subtilitate, mai scapă cîte-un vers, o metaforă, ceva... Îşi înfrumuseţează discursul, îl garniseşte, îl împodobeşte ca pe-un brad de Crăciun, precum cîţiva oratori de tranziţie, sau îl înlocuieşte de-a dreptul cu catrene, ca prim-ministrul Tăriceanu la introducerea leului greu. Nu degeaba amicul meu, om subtil şi ironic, a considerat partida cîştigată: "De ce să uimesc, cînd vreau să fiu exact?". Chiar aşa! La ce bun să minezi un discurs limpede şi univoc cu ambiguitatea poetică ce ar trebui să rămînă, după mulţi, la Muzeul Literaturii Române sau la Cenaclul Uniunii Scriitorilor? Probabil cuvîntul care salva fraza mea haza