In zorii zilei de 11 septembrie 2001, s-a întamplat ceva nespus de înfricosator si mincinos. K., un occidental profund, bogat în goluri sufletesti, vinovat de dileme, purtand, deasupra costumului neted, un chip ridat de culturi majore si muribunde, a fost chemat, în sfarsit, la Castel. Dupa cativa pasi, K. a lesinat. Castelul, langa care K. hibernase, atatia ani, într-o angoasa înghetata, ardea, lovit de doua ciocuri de fier. Deasupra, în fum, printre strigatele unei limbi necunoscute, cateva siluete înaltau un steag verde. Jos, la poalele pudrate de scrum ale fostelor mameloane de piatra, dansa si benchetuia, bucurandu-se de semnul vremurilor noi, o omenire pestrita: functionari si artisti distinsi, prostime si studenti ilustri. De atunci, ne aparam. In zorii zilei de 11 septembrie 2001, disperarea rarefiata a lui Kafka a devenit o speculatie înalta si nula, întunericul lui Dostoievski s-a ridicat si ne-a pus în fata cutitelor scanteietoare ale unui Sade analfabet, fertil si înspaimantat. O mana spala pe alta - asa cum sfatuieste o carte veche, recenzata pana la dezintegrare - iar amandoua tin de cap urmatorul american. Cutitul joaca în mana calaului. Calaul are o religie noua, sfanta si nervoasa. Capul care a creat Lumea Noua se va rostogoli sub ochiul palid al camerei video si Occidentul se va apleca sa explice, pana la ultima picatura de sange, vina nevinovatului si gloria vinovatului. De asta ne aparam.
În loc de
11 septembrie, cum sunt numite, adesea, timpurile decisive pe care le traim si pe care le vor trai, luptand, murind sau cedand, cei de dupa noi, a împlinit ceva ce se numeste aniversarea de 4 ani. Irelevant si derutant. 11 septembrie nu creste, ci coboara în sens invers spre punctul zero. Ca orice conflict ireductibil, 11 septembrie va avea un final devastator. Una din parti va sfarsi prin a reveni la calm, la falimentul pe care si l-a pr
