1977 ramine pentru mine anul in care, copil fiind, am descoperit ca lumea in care traiam (si despre care la scoala mi se spunea ca e cea mai dreapta si mai minunata) se confunda cu un spatiu carceral, in care drepturile omului exista doar pe hirtie, iar libertatea de a spune ceea ce gindesti se plateste cu ani grei de inchisoare si, nu de putine ori, chiar cu viata. Semnalul sonor al emisiunilor Europei libere, vocea Monicai Lovinescu, bruiata mai tot timpul, si numele lui Paul Goma se leaga strins in amintirea mea de ceea ce as putea numi acum, retrospectiv, momentul revelatiei, al trezirii constiintei la absurdul realitatii imediate.
Pentru mine, Paul Goma a reprezentat, ani la rind, modelul absolut al dizidentului autentic, al intelectualului care, desi cunoaste foarte bine pretul nealinierii, refuza sa supravietuiasca in genunchi. Cu atit mai socant a fost sa descopar, dupa lectura celor trei volume din Jurnalul publicat in anii ’90 de Editura Nemira, ca Paul Goma se afla in razboi cu toata lumea, nediferentiat, de la cei mai odiosi reprezentanti ai securitatii, la cei mai vehementi contestatari ai regimului comunist, de la cei mai aprigi dusmani ai sai, la oamenii cei mai apropiati, care n-au pregetat sa-i fie aproape si sa-l sustina atunci cind i-a fost cel mai greu. Interventiile ulterioare ale lui Paul Goma in paginile publicatiilor autohtone nu au facut decit sa deterioreze progresiv imaginea exemplara pe care acesta o dobindise inainte de 1989. Si vinovat pentru o astfel de discreditare nu mai era/este odiosul regim comunist, ci Paul Goma insusi. Nu poti pretinde ca esti obiectiv atunci cind renunti la nuante, nu poti fi considerat credibil atunci cind, in locul unui discurs critic, argumentat si fara menajamente, livrezi o continua invectiva, in care totul dispare sub o imensa cantitate de noroi.
Din pacate pentru noi, Paul Goma