Clara MARGINEANU,
Fata de asfalt,
Editura Semne, Colectia „Biblioteca Bucuresti“, Bucuresti, 2005, 62 p.
Mai multa concentrare a expresiei, mai multa imaginatie si un mai bun control al efectelor stilistice fac din ultimul volum al poetei Clara Margineanu o lectura interesanta. Autoarea, redactor al departamentului cultural din TVR, se afla la al saptelea volum in zece ani, dupa ce a debutat cu Actul Intii sau Cupa cu Iluzii in 1995, la virsta de 23 de ani.
In acest moment, textele ei preiau din recuzita retorica si lexicala a expresionismului din vointa de a-si in-tipari mai bine eul poetic. Valoric, versurile se afla la hotarul dintre diletantism si profesionism, dar primul cuvint trebuie citit in acceptiunea sa etimologica – „a se darui unei arte din placere“.
Vin in sprijinul aprecierii argumente de ordin lingvistic si liric. Din perspectiva tehnica, poeta are momente de virtuozitate, in registre nu foarte grave („era o zi a inceputului de an/ cind am spus «stiu cine esti»/ nu intelegeam nimic din rotirea/ perversa a zarurilor“), dar si multe altele de nesiguranta, de pilda in chiar primul poem: „Povestea clocoteste in vis,/ respiratia trecutului e margine de furtuna“. Remarc insa, neputindu-ma pronunta daca este vorba despre greseli de redactare la tipar sau la purtator, regimul defectuos al virgulelor. Daca in versul „Cei ce pot ucide, au iubit vreodata?“ perversul semn de punctuatie marcheaza o cezura, iar prezenta lui intre subiect si predicat poate fi considerata o licenta poetica, intr-un vers ca „drumul lui, mi-a sectionat boala“ virgula e un oaspete nepoftit.
Se va spune ca acord o importanta prea mare unui amanunt, dar nu e deloc asa, atita vreme cit calitatea poeziei sta in primul rind in ritm. Clara Margineanu nu face parte din rindul poetilor moderni/ postmoderni experimentalisti. Nu respinge