Respingerea Tratatului Constituţional de către alegătorii francezi şi olandezi a fost, după toate aparenţele, mai degrabă o respingere a globalizării nereglementate decît o respingere a Europei. Instabilitatea generală a relaţiilor sociale - în special, a locurilor de muncă, dar nu numai - începe să devină intolerabilă pentru o mare parte a populaţiei în multe ţări dezvoltate, nu doar în Europa. Nu putem vorbi de ordine economică - cel puţin nu în ţările democratice - dacă electoratul îi respinge rădăcinile. Capitalismul a putut fi reconstruit după cel de-al doilea război mondial pentru că a fost susţinut de trei tipuri necesare de reglementări: asigurările sociale, care au servit ca principal element de stabilizare, cel puţin în ţările dezvoltate; politicile keynesiene de contracarare a recesiunii ciclice interne şi o politică a salariilor mari care urmărea stimularea consumului general, fără de care sufletul capitalismului - producţia de masă - nu funcţionează. Dar alinierea ţărilor bogate la politicile monetariste, promovate de economişti ca Milton Friedman, începînd de prin 1970, au determinat abandonarea acestor reglementări. Nu mult după aceea, dolarul a fost separat de etalonul aur. De atunci, sistemul financiar internaţional a fost marcat de o instabilitate aproape constantă. Crizele s-au înmulţit, fiecare fiind mai rea decît cele dinainte. În lumea bogată, a început să reapară sărăcia. Inegalităţile interne şi internaţionale s-au adîncit. Locurile de muncă au devenit tot mai instabile şi şomajul nu mai poate fi ţinut sub control. Acestor stări de lucruri le-au spus francezii şi olandezii "Nu", acum două luni. Paradoxal, în viitor va fi nevoie de o Europă unită în mai mare măsură decît a fost nevoie în trecut. Dincolo de nemulţumirea socială determinată de cruzimea reinstituţionalizată a sistemului economic global, cel mai mare pericol din lumea modernă este