C(RAMPE) O sa spuneti ca am o obsesie cu Sala Palatului. Nu va contrazic. Astept o proba contrarie, ceva, ca sa-mi gasesc un argument mai de Doamne-ajuta. Ce-a facut festivalul asta din mine! In primul si-n primul rand, domnilor, domnisoarelor si doamnelor, mai mult decat oricand, mi-am dat seama ca nu sunt ubicua. Si, pentru ca o nenorocire nu vine niciodata singura, nu doar ca nu sunt ubicua, dar imi mai pare si rau din cauza asta.
Sau, cine stie, poate ca n-am un efort suficient de mare. Ganditi-va putin. La ora cinci era concertul de la Ateneu al Barbarei Hendricks. Buuun! Ar fi durat doua ore-doua ore si ceva. Tocmai la tanc ca s-ajung la concertul de la Sala Palatului. M-am gandit c-as fi putut sa fac un tur de forta, dar o singura idee m-a impiedicat: ma simteam ca un tocilar care vrea sa stie foarte bine la toate materiile; un enervant dintr-ala de care toti au avut parte-n scoala; un d-ala care are mereu raspuns la toate; un omniprezent prin bibilioteci, foarte bun la toate materiile, unul pentru care bezna ignorantei era singurul mister. Ei bine, d-aia nu m-am dus la Ateneu!
Acestea fiind zise, am ales "nemarginirea" si, desigur, concertul sustinut de Orchestra Nationala a Frantei, sub bagheta dirijorala a unuia dintre (atentie, superlativ!) cei mai distinsi, admirati, respectati muzicieni ai generatiei sale, un umanist recunoscut, Kurt Masur.
Ce s-a dat la oameni? Simfonia a V-a (Prokofiev) si Concertul pentru pian si orchestra (Brahms) - solista, Elisabetha Leonskaya (premiul intai la una dintre primele editii ale Concursului "George Enescu" 1964).
German de origine, Kurt Masur a studiat pianul, compozitia si arta dirijarii la Colegiul de Muzica din Leipzig. Primul concert de anvergura pe care l-a sustinut a fost cu Filarmonica din Dresda (1955), succes care l-a si recomandat pentru activitatea sa ulterioara. Director muzical la Op
